Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Floare de mucigai

        de Gabriel Nedelea

Robert G. Elekes scrie la debutul său o poezie lucidă, calculată şi livrescă până în măduva oaselor, storcând absurdul de resursele ironice şi cinice prin care, iată, această categorie estetică încă mai supravieţuieşte literar în contemporaneitate. Volumul aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio îmi aminteşte de textele urmuzienilor F. Brunea-Fox şi Grigore Cugler, în al cărui Apunake şi alte fenomene, din 1934, se regăseşte inclusiv tematizarea „dinţilor”, în acelaşi registru, prin pelerinajul „bastobanchienilor” la „măseaua” pe care o trec de la unul la celălalt, cu rezerva că prozo-poemul avangardistului române are, totuşi, o altă deschidere semiotică. Această precedenţă nu scade în niciun fel originalitatea şi autenticitatea poeziei lui Elekes, poet care recurge sistematic, de fapt, la trivializarea absurdului şi a esteticii urâtului, prin mişcări calculate cu precizia unui şahist, aflat, după cum îşi şi subintitulează ultima secvenţă poetică din volum, într-o tăioasă defensivă Alehin (Camera obscur㠖 „Alekhine’s Defence”): „În câţiva ani, dintele va fi mâncat de tot de lumea care îl înconjoară, ca orice lucru care există pe Pământ. Şi în locul lui va rămâne un mormânt peste care resturi de mâncare se vor aşterne ca florile de mucegai” (Endondonţie III (Morala)).

Patrocle, „personajul” central al acestei prozo-poezii, este un profanator, un înghiţitor al realităţii, un mestecător al cotidianului care îşi cariază întreaga gură. Există, la nivelul întregului volum, o subtilă intertextualitate cu poezia argheziană: gura cariată este „floarea de mucegai” care resemantizează toate simţirile şi impulsurile, malformează realitatea. De altfel, dentistul Sorin Cocoradă, personaj de un grotesc când mimat şi înşelător, când de un realism traumatizant, este lectorul poeziei care se scrie în jurul său şi prin el, este colecţionar de guri cariate şi este împotriva intervenţiei asupra naturaleţei acestora. În concepţia sa, care poate fi citită şi ca principiu poetic – denaturat de chiar naturaleţea pe care o invocă, un dinte cariat nu trebuie schimbat sau „renovat”, ci numai omorât, deposedat de nerv: „Domnule Patrocle, trebuie să vă felicit. Aveţi una dintre cele mai minunate guri pe care le-am văzut în ultimul timp. Nu am putut depista nici un dinte care să nu fie cariat, gingia dumneavoastră are o tentă roz-violacee absolut splendidă, limba dumneavoastră arată ca un biotop perfect pentru tot soiul de bacterii şi gura vă miroase a viaţă şi moarte şi selecţie naturală şi a nu ştiu ce apă de gură cu gust de lămâie (…)// Dacă vă uitaţi pe lista mea de preţuri, o să vedeţi că eu nu prestez aşa numitele activităţi de estetizare şi cosmetizare dentară. Eu m-am făcut dentist pentru că cred în frumuseţea unei guri naturale” (Endondonţie III (Morala)).

Această poezie este scrisă cu ştiinţă de poezie, cu detaşare şi cu acea inumanitate umană a modernistului. Lexicul este forţat la maxim, lucru care nu mai este o noutate în poezia contemporană, şi Elekes este şi el, pe alocuri, prea căutat inovativ, în unele rânduri prin insolitare şi atât, dat fiind că introduce situaţii gratuite şi conjuncturale incongruente cu atmosfera generală a volumului. Tehnica polifoniei este, însă, bine condusă, ritmurile odată declanşate nu se anulează reciproc şi, în consecinţă, timpii morţi sunt rari. Poetul stăpâneşte bine critica, retorica şi legile postmoderniste, pe care le utilizează şi ca material poetic, precum în momentul înscenării comuniunii din „sala de aşteptare”: „La început va fi prietenie între toţi./ Îşi vor rosti pe rând numele şi apoi/ fiecare îşi va deschide gura în faţa fiecăruia/ pentru a cunoaşte şi a se lăsa cunoscut./ Prima noapte vor sta toţi la lumina caldă a televizorului/ şi vor povesti/ despre cum şi-au pierdut dinţii de lapte,/ despre ruşine şi durere,/ glume porcoase cu dentişti,/ despre tot ce a fost înghiţit şi scuipat,/ despre estetica urâtului,/ despre privirea-n oglindă,/ despre dentişti incompetenţi şi asistente hidoase,/ despre dinţii lui Sartre şi buza lui Freud/ despre arta de a vorbi cu gura închisă/ despre dreptul danturii cariate de a zâmbi,/ despre săruturi şi priviri,/ amintiri legate la gură (..)” (Endodonţie II). Aici, eul implicat, Patrocle, are puterea să şi joace la masa de şah, să şi observe/ arbitreze. Într-un alt poem, comutat la persoana I, eul îşi pune partenera într-o poziţie de zugzwang (termen care în şah obligă la o mutare cu pierderi iminente), poemul fiind dedicat Gabrielei, care apare şi ca personaj pe parcursul volumului. Există, aşadar, o recurenţă a termenilor şahişti, dacă ţinem cont şi de distribuirea în mutări specifice jocului, intitulate ca atare, a secvenţelor din ultimul ciclul al cărţii, ceea ce nu face decât să confirme intelectualizarea scriiturii şi autolecturii.

O bună strategie este şi limitarea trimiterilor directe la durerea fizică, deşi transfigurarea în cascadă a realităţii este o consecinţă directă a suferinţei concrete cauzată de carii. Pe de altă parte, anestezia este unul dintre generatorii absurdului, dereglând memoria şi capacitatea de structurare a realităţii: „Patrocle, încă buimac de la anestezie, umblă cu un bon de plată în mână printr-o lume galben-verzuie înceţoşată de lapsusuri, gânduri doar pe jumătate mestecate şi amintiri orfane. Patrocle este nasul înfundat al trotuarului. Privirile trecătorilor îi tund părul, îl lasă chel şi soarele îi arde creierul (…). Patrocle este un fir de păr pe rola de film a străzii. Vrea să îşi scoată bricheta din buzunarul de la pantaloni şi scoate din greşeală imaginea dintelui său de lapte înfipt în rana tatălui său. Îşi aprinde ţigara cu această amintire şi o trage în piept. Vede cum dintele ei intră în pielea tatălui său, cum se târăşte ca un vierme prin vene, şi ajuns în inima lui, cum prinde rădăcini şi înfloreşte şi creşte acolo până îi rupe inima în bucăţi” (Endodonţie V). Procedeul nu este nou, însă puterea expresivă şi efectul autenticist reprezintă miza acestei plonjări în biografic.

Estetica urâtului şi muzica par să nu fie suficiente pentru a stopa mizeria realului, iar trăirea ameninţă să depăşească mult literaritatea. Schimbarea registrelor trădează un ecart între situaţia propriu-zisă şi „descrierea” ei. Contaminarea culturală este evidentă la toate nivelele, chiar dacă poetul propune, prin aducerea în acelaşi plan a elementelor de subcultură, contracultură, popular culture şi high culture, o întrepătrundere a tuturor planurilor. Mixul de melodii din secvenţa Awesome Mix 28/ La dentist, melodii sub care sunt derulate versuri proprii, provenite parcă dintr-un automatism suprarealist, este cât se poate de relevant în acest sens. Eul îşi fredonează propriul dialog interior, fără ca acesta să aibă întotdeauna o prea mare legătură cu indicaţiile melodice sub care este aşezat. Dar totul este, până la urmă, deturnat spre literaritate, chiar şi deplângerea acestui fapt. Nici efectul narcoticelor nu rupe simetria construcţiei: „îşi aprinde jointul cu prudenţă febrilă. Trage/ un fum şi îl simte/ cum îi creşte-n plămâni, cum îşi lasă/ rădăcinile prin carne şi-i înfloreşte prin minte;/ expiră şi împreună cu fumul/ maroniu îi ţâşnesc din gură toată frica/ şi pofta şi durerea care se depuseseră în trupul lui/ de când de-când-de-când nici/ nu-ndrăzneşte să se gândească până la capăt;/ mai trage repede un fum şi gândul/ se topeşte prin el ca un bidon de plastic/ aruncat în foc, ca îngheţata de căpşuni/ pe limba unei fetiţe blonde, prin a cărei rochiţă, alb străvezie sclipeşte bronzul/ impecabil pe care l-a dobândit la joac㠖 doar/ prin joac㠖 şi prin fuga sub soarele/ arzător al unei duminici molcome, ca untul/ proaspăt pe un croasant fierbinte, ca/ dorinţa de a-l mânca”. Toate acestea sunt catalogate „viziuni-clişeu împrumutate/ unui imaginar comercial de mult uitat,/ de-a dreptul ridicol, dar sunt tot/ ce mai are în el, tot ce mai poate imagina”, pentru ca în urma efectului narcotic să fie schimbată turnura: „şi în timp/ ce mintea i se împotmoleşte/ în fum simte brusc cum ochii îi alunecă/ din orbite şi-i cad pe podea”. Urmează încercarea de depăşire printr-un delir suprarealist nu întotdeauna convingător, sau mai bine spus „impur”.

Poezia lui Elekes are o forţă mult mai mare ca întreg, părţile artificioase, nu multe, dar prezente, sunt metabolizate de acest organism care este textul final. Cu adevărat impresionant este cum monologul din acest volum se dezvoltă în spirală, permiţând intruziunea mai multor voci şi transferul de voci. Încrederea sa în resursele esteticii urâtului, trecută prin „purgatoriul” postmodernismului, cu cercurile sale relativizante, a dat roade. aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio este un debut foarte bun, care a şi creat multe aşteptări.

© 2007 Revista Ramuri